Era noapte și dintr-o data pământul a început să se învârtească cu noi. Mobila a început să se miște! Jesse, cățelul nostru, lătra neliniștit și geamurile au început să se zguduie. Repede ne-am dat seama că e cutremur! Primul gând a fost să mergem la copii și să coborâm la parter! I-am trezit ușor și le-am spus: E cutremur! Haideți la parter!
Edi, care avea 5 ani, ne-a întrebat: “Cine e cu trenul?” Am râs noi, dar nu era râsul nostru, pentru că eram panicați. Ne-am dus la parter și ne-am înghesuit unii in alții pe canapea până dimineața.
Mă simt ca într-un cutremur lent unde nu mai știu ce simt, e multa ceață. Nu mă simt atât de panicată ca la un cutremur, dar am un feeling de lipsă de control, ca la cutremur.
Citind știrile, am ramas fără cuvinte să mă gândesc că ieri Italia și-a îngropat aproape 700 de morți. Nu doar că i-a îngropat, dar să mă gândesc că familiile lor nu și-au putut lua la revedere de la ei, pentru că probabil au fost îngropați așa încât să fie securizați din punct de vedere al transmiterii bolii, ceea ce înseamnă “neomenește” pentru noi.Avem nevoie de un moment să ne plângem necazul, morții, criza financiară, doar ca în momentele astea nu ne permitem, pentru că TREBUIE SĂ FIM TARI. Trebuie să fim tari pentru că încă nu s-a oprit cutremurul și avem nevoie de energie pentru ce urmează. Suntem plini de emoții negative și ușor iritabili, de parcă ne trebuie doar un bobarnac să izbucnim.
Zilele trecute, într-o întâlnire online vorbeam cu cineva să înțeleg ce se întâmplă și cum îi afecteaza virusul ăsta. La un moment dat, în timp ce ascultam, mi-a venit “să sar la el” prin ecran!! M-a intrigat total să aud: “Pe mine mă ajută perioada asta pentru că-mi fac pașii zilnici, am mai mult timp pentru mine și pentru meditație.”
Recunosc că în mod normal nu am nimic nici cu “pașii” și nici cu “meditația”, dar in acele momente mi-am dat seama cât de multe emoții neconștientizate am și cât de mult mă intriga focalizarea pe sine și inconștiența a ceea ce se întâmplă cu adevarat.
Țin minte când eram însărcinată și urma să nasc și cineva m-a sfatuit: “Va veni un moment în care vei simți că nu mai poti, să-ți amintești că poți!!! Iar după asta vei știi că ești mult mai puternică decât crezi!!!” Mi-a ramas în minte sfatul ăsta deși nu voiam să ajung la acel moment CÂND VOI SIMȚI CĂ NU MAI POT! Îmi doream însă momentul ăla în care voi ști că SUNT MAI PUTERNICĂ DECÂT CRED!
Au trecut mulți ani de când am copii și recunosc că nașterile nu au fost deloc singurele momente când am crezut că nu mai pot!! Au fost momente grele în care nu am putut dormi noaptea, ma culcam cu griji, venea dimineața tot cu griji, dar nu le-aș da pe nimic în lume. Sunt momentele care m-au format și din care am învățat cele mai prețioase lucruri, pe care nu le-aș fi învățat din teorie.
ÎNTR-ADEVĂR SUNT MULT MAI PUTERNICĂ DECÂT AM CREZUT! Sunt convinsă că știi despre ce vorbesc, chiar dacă nu știi cum e să naști copii!! Sunt convinsă că ai avut momente când nu ai vrut să vorbești cu soția ca să nu o împovărezi, în timp ce ți-ai făcut o strategie de a ieși din momentul acela greu. Era momentul ăla când simțeai responsabilitatea nu doar pentru familia ta, dar și pentru angajații tăi, pentru intreaga firmă. Momentul ăla în care ai falimentat o firma și trebuia să găsesști o soluție ca să nu rămâi la pământ.
La fel mă simt și acum!!! Ne apropiem de acele momente când vom spune împreună: “Nu mai putem!” și surpriza va fi că mai putem și că suntem mult mai puternici decât credem.
E normal să experimentăm tot felul de emoții, e normal să nu avem timp să procesăm ce se întâmplă, e normal să ne simțim ca într-un cutremur lent, e normal să fim speriați, e normal să ne vina să “sărim unii la gâtul altora” pentru că unii se bucură că stau acasă, dar alții nu au cu ce să își plătească angajații, e normal să ne simțim paralizați!! E normal!!
E bine să ne reamimtim că încă nu a venit momentul în care cu adevărat să spunem: “Nu mai putem!” dar că după asta vom spune: “SUNTEM MULT MAI PUTERNICI DECÂT AM CREZUT!” și atunci va răsări soarele, din nou.
